Hans Belting şi viziunea apocaliptică asupra istoriei artei. (2010)
Relatiivismul aplicat la istoria artei.
Netinand seama de complexitatea problemelor dezbatute de estetică, HB neagă posibilitatea de a evalua operele trecuului, dat fiind neincetata schimbare a principiilor, care prezideaza creaţia artistică. Negând un posibil liant între conceptele de bază ale opereleor de artă, HB se referă doar la schimbare şi omite liantul.
Noi proectăm asupra trecutului viziunile noastre despre artă -aceasta este de fapt esenta criticii aduse de HB istoriei artei si care-l duce la negarea posibiatii chiar de „a face istorie” în domeniul artei.
Schimbarile de criterii isi spun cuvantul în configurarea istoriei artei, dar este posibil ca tocmai in aceasta să rezide forţa ei. Reevaluarile, reconsiderările sunt cele care scot la iveala neîncetat noi aspecte ale operelor trecutului Ele nu sunt neintemeisate nesemnificative şi in general, sunt verificabile, discutate şi selectate. „Recasetarea” prezentărilor istorice se produce neîncetat şi este un procedeu firesc, stringent necesar şi fecund, oferind noi perspective.
Chiar dacă asemenea revizuiri sunt determinate de schimbările din sfera socialului şi ideologicului, sau de însăşi evoluţia viziunilor artistice, momentele de control şi corectare a clasificărilor au fost întotdeauna benefice, dătătoare de noi sugestii în înţelegerea în profunzime a faptelor istorice. Ce ar fi istoria artei fără de
re-evaluarea artei meedievale de către romantism?
Pentru HB însă, fluctuaţiilee-evaluărilor, reconsiderările unor opere ale trecuului sunt dovada incertitudinii, a lipsei de comsistenţă a principiilor care prezidează selecţia operelor, ba chiar inexistenţa unui concept, care să grupeze anumite produse ale omului într-un domeniu şi anume, În sfera arei. HB pune accentul pe istoricitatea comcptului de artă , pe limitele foarte restrictive, pe care le impune aexistenţei luii, pe apariţia lui tardivă şi posibila lui dispariţie apropiată.
HB porneşte de la premiza că, conceptul de artă este un concept istoric constituit, şi anume, „ca un concept absolut –în secolul XVIII- sau un concept retrospectiv (?)- în secolul XIX” ( pg. 130), aducă are un început, ceea ce presupune şi sfâârşitul lui. El susţine ca o consecinţă inaplicabilitatea acestui concept pentru sepocile anterioare secolului XVIII, precum şi „posibilul sfărşit al unui concept unic şi precis despre fenomenele artistice.”. (Pg. 123),
HB rîşi justifică pozuţia sa de negare a existenţei ideii de artă în secole mai îndepărtate, prin aargumentul că este o idee burgheză”, deoarece deia de frumos artistic şi de artă în general este o idee confecţionată în „epoca luminilor”, a constituirii societăţii burgheze. „Se ştie că arta este o idee a epocii luminilor, care-i recunoaşte o valoare atemporală şi universală,… Este deci o idee burgheză cu existenţă istorică, care presupune şi dispariţia ei, efemeritatea ei. Aaceastă idee despre artă snu e poate menţine, decât când este legată de o anumită idee despre istoria artei, „…un spaţiu, în care toate artele individuale participă la un principiu universal, al artei:… (Pg. 112 113)
(N.B. În aversiunea lui pentru epoca luminilor, HB consdieră că nici „drepturile omului” –concepţie elaborată în acea apocă- nu sunt valabile pentru toţi oamenii, deoarece -spune el- de fapt, oamenii luaţi separat sau pe grupuri social-culturale, sunt diferiţi şi au mevoi diferite. Reiese că există societăţi, în are exploatarea copiilor, asuprirea femeilor, sclavajul, etc. sunt justificate şi în zilele noastre. De altfel el se înscrie pe aceiaşi linie „coorect politică” atunci când combate şi ideile de „umanitate” şi „umanism” După cum se vede, textul lui HB, este un adevărat compendiu al „corectitudinii politice”., chiar dacă la un moment dat îşi extinde „corectitudinea” până la a ironiza „corectitudinea politică”!)
HB acceptă doar în treacă faptul că operele de artă îşi exercită impactul şi în epocile următoare aaptiţiri lor: „istoria recepţiei (artei ne arată) că, …. structura operei nu a acţionat numai asupra contemporanilor ei, pentru care a fost creată, ci a acţionat şi asupra receptorilor născuţi după aceia, dintre care au apărut noi interpreţi ai artiştilor. (Pg. 165) Dar o asemene afirmaţie este izolată şi fără urmări în şirul argumentaţiilor sale.
Pentru HB „este o contradicţieîn sine să se stabilească nişte reguli universale pentru analiza artei, când de fapt fiecare generaţiealcătuieşte altele. Nu serveşte la nimic să se invoce operele înşişi să decidă asupra reuşitei interpretării, deoarece ele răspund întotdeauna doar la acele întrebările, pe care i le punem noi.
Faptul că în procesul înţelegerii se află întodeauna şi o explicaţie a interpretului despre sine însuşi, face ca semnificaţia (operei) să nu poată fi o sarcină, care să se poată sfârşi cu o soluţie găsită odată pentru totdeauna”. ( Pg.150.) (Justeţea afirmaţiei din fârşitul frazeu ne apare ca o manevră pentru ca cititorul să accepte integral afirmaţia dela nceputul ei.)
În esenţă, HB ţine să pună pe primul plan viziunea sa de antropoşog, şi anume de antropolog relativist, care consideră că ideia de „obiect artistic” nu a existat în toate etapele societăţii umane şi oricând poate dispare. Dar în special ţine să ne asigure că în fiecare etapă istoică prin „obiect aristic” se înţelege altceva. Dar este greu de îmţeles cum te poţi referi la diferenţele dintr variantele a ceva (obiectul artistic, în acest cz), dacă nu accepţi acel ceva care le leagă, pentru a le putea compara.
Pe urmele tezelor lui Foucault din „Les mots et les choasees” despre posibilitatea existenţei ştiinţelor istorice- HB propune istoria artei sub fromă de „povestire” a faptelor (soluţie paleativ şi minimalizatooare ), fără a specifica nici în acest caz, criteriul de selecţie a faaptelor „povestite”.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.